DESTIN
Mariana Stoica
Se cunoşteau de mult şi se iubeau
Atăt de mult
încăt formau un EU,
Doar unul pentru
altul ei trăiau
Şi îşi spuneau „iubita mea”, „iubitul meu”.
Ca două lacrimi
ce seîmpletesc,
Vieţile lor erau
îngemănate,
Dar lucrurile
bune se sfârşesc,
Iar moartea rece
pune punct la toate.
Când frunza cade-n
unduiri de vănt
Şi tinereţea-i
trandafir în floare,
Una din lacrimi
fără un cuvânt
Alunecă uşor,
apoi ... dispare.
S-a dus... s-a
stins, ca şi cum n-ar fi fost,
Lăsând în urmă
jale şi amar,
Iar lacrima
rămasă fără rost
Sclipeşte mută,
singură-n zadar.
Păcat de-a lui
tinereţe,
Păcat de-a lui
frumuseţe,
Păcat de-a lui
bunătate...
Ce păcat că s-au
dus toate.
Pe un drum ce
numai duce,
Pe un drum ce nu
aduce,
Pe un drum ce-o
ia spre soare,
Spre viaţa
nemuritoare.
Îngeri albi,
frumoşi, de sus,
Au venit, l-au
luat, l-au dus,
Iar ca pat luna
i-au dat,
Plapumă ceru-n
stelat.
Viaţa cursul îşi
urmaează,
Însă inima e
trează...
Ani la rând va
suferi
Oare-ar mai putea
iubi?
Plânge sufletul
cu lacrimi,
Plânge sufletul
cu patimi,
Plânge sufletul
cu sânge,
Plânge...dar
degeaba plânge!
Acasa 