Chipul
Eram un spin nenorocit
Într-o lume trează, un suflet adormit
Eram cândva, odata, o umbră-n întuneric
Un om atât de iluzoric
Am fost plătit de soartă
În viaţa mea să formez o poartă
Să nu las cheia la vedere
Să ascund tot ce-n viaţă mi se cere
Mă aflam în al meu gol
Într-un nesfârşit hol
Când am dat peste o lumină
Era un chip de înger, o faţă mult senină
M-a văzut că în speranţe rătăceam
Că fiecare vis eu ocoleam
M-a luat de mână, mi-a vorbit
Ca unui om zdrobit
„Nu te teme, sunt aici
În fiecare clipă să te ajut să te ridici
Lasă tot ce tu cunoşti
Îţi voi da ce ai nevoie să găseşti”
L-am urmat şi m-a ţinut
În fiecare ceas mi-a fost un aşternut
Iar când noaptea ne cuprindea
Împreună, eram un trup de catifea
Îţi mulţumesc că m-ai iubit
Şi în fiecare zi m-ai făcut atât de fericit
Ai fost în urma mea, la fiecare pas
Să mă prinzi, să nu rămân într-un impas
Cum m-ai văzut, cum m-ai privit odată
Printre fiecare spin de ceaţă
Cum m-ai crescut şi mi-ai vorbit cândva
Îţi spun acum: tu eşti seva mea
O umbră
Îti văd umbra minunată
Pe geam presarată
Se joacă în lumină
Exact ca o copilă
Eşti vazută-n noapte
Înecata-n şoapte
În lacrimi sus pe trepte
Iar restul sentimentelor…absente
Într-un ceas ridici privirea
Doar să-ţi vezi în geam amăgirea:
Singura iubire ce asupra ta veghea
…şi nici un pas nu putea înainta
Înapoi în lacrimi, înăuntrul ei
Se aşează şi priveşte la acei ani grei
“Când iubirea era tot ce tu aveai
Şi iubire cauţi, iubire-i tot ce încă vrei”
Stăpânul
-Ce-i cu inima ta, stăpâne?
De ce nu eşti cum se cuvine?
De ce eşti astăzi la pământ
Şi din lumea noastră pari absent?
-O, dragul meu băiat, cum să n-am gândul încuiat
Cînd mă simt, de dragoste, abandonat?
Când tot ce din lume am primit
Nu mă face atât de fericit?
Tânjesc după adorare, tânjesc după iubire
Tanjesc după un sentiment ce provoacă a inimii orbire
Răvnesc la chipul ei, la un sărut,
Să simt cum îmi dă o formă-n lut
-Până când ai să tanjeşti, stăpâne?
Până restul zilelor nu vor mai rămâne?
De ce vrei o povară aşa de grea
Cînd poţi trăi şi fără ea?
Sper şi tânjesc, aştept şi jelesc
Până, această lume, am să părăsesc:
O zi plină de lumină
În care să-mi arăt iubirea-n rimă
Mă văd în fiecare miez de noapte
Cum suspin după două arzătoare şoapte
Iar sub cerul liber, împreună,
Cum stăm şi uităm la Lună
[Poveste incompletă cu un final îndepărtat]
Suferinţa ta
A pornit odată ca un mic simplu gând
Impus de un prieten cam flămând
Un gând ce avea să-ţi roadă inima
Şi sufletul, starea, mintea ta
Te uitai în jur, pe trepte lăcrimai
Oameni fericiţi, în jur, tu auzeai
Dar tot ce privirea-ţi arăta
Era numai suferinţa ta
Într-un moment de panică ai vrut să scapi
Trecutul tău, cu totul, să-l îngropi
Ai vrut de viaţa ta mereu să uiţi
Doar să vezi cum e să nu mai simţi
E atat de simplu să renunţi, să te dai bătut
Să priveşti în jos, să te arunci fără avânt
Este simplu să nu-ţi pese de ceva
Să nu crezi că eşti mai jos ca altcineva.
Poveste
Pe când visa fără-cetare, tânărul întâlni o preafrumoasă fată. Aceasta zâmbind se arătă căci tânărul era pe placul ei. Au stat un ceas şi s-au privit apoi, ca două vrăbiuţe, au început a ciripi. Niciunde în lume nu s-au vorbit mai dulci cuvinte ca acestor suflete de soartă-mpreunate.
‘’Cum era fata’’ vă-ntrebaţi? Poate ‘’cum era tânărul’’, prin minte v-a trecut?
Să vă spun o mică povestioară ce nu aici s-a petrecut. Povestea mea începe într-un colţ uitat de lume, într-un mic sătuc la marginea unei câmpii unde totu-i cam uscat şi Luna-i singura minune. În acest sat, micut şi învolburat de ceaţă, se afla un tânăr visător, dornic de-o scapare. Era un tânăr ce se-ngrijea de a sa mamă. Sub cerul înstelat trăiau căci casa era lipsită de-nveliş, era sărac, dar cel mai bogat. Vedeţi voi, acest tânăr inima-şi avea plină de o rază de lumină. Credea că într-o zi viaţa-i se va schimba şi tot ce a sperat, Dumnezeu îi va da. Cine ar spera într-un loc unde noaptea-i stăpână peste tot şi viaţa tot mai sumbră?
A Taught
In chains I saw my boundaries and life itself became so senseless. I could not see my past for it's still my present. In a matter I raised my eyes and I've seen how my mind was scattered over the sky. How could I've been so blind and could not see? Why everything I saw was just a dream? It made me mad,angry even though I had something left to show.
Sometimes,I dream that I'm a hole, hole witch is filled by every day, by every man, by everything. Every taught, emotion or one simple act tides me all around till I cannot not breathe. And finally, when I catch drop of breath I know it's for a while, for the hole it's getting filled. But it goes away and I wake up, with a mark on it's behind, what's fair, but I wake up.
I hope until our death we leave our chains to rest and nothing from this world wold stop us from our dreams. I hope you realise, as I did in life, that nothing is more important than Hope itself.
Acasa 