MEMORII ACCESIBILE...autor Mihai LEONTE

BĂIAT LA SIFONĂRIA LUI BACALU

Fălticenii anilor 1950 era un orăşel destul de modest, însă începuse să se mişte din punct de vedere industrial fiind în continuă schimbare. Se construise un combinat de prelucrare a lemnului numit simbolic a 5 a aniversare, pentru a marca 5 ani de la proclamarea republicii populare. Cooperativele meşteşugăreşti erau în plină activitate; croitorii, cizmării, ateliere de tâmplărie, sobe de teracotă, ceaprăzării. Străzile erau încă pavate cu piatră cubică. Drumul naţional 2 avea prin oraş un traseu destul de sinuos, remediat mult mai târziu.
În vara anului 1952 am fost dat la o sifonărie să ajut la distribuirea sifoanelor în oraş. Patronul sifonăriei sau şeful ei era un oarecare BACALU. Nu ştiu dacă există vreo legătură cu celebrul Andrei BACALU de la TVR? De fapt ce făceam noi la sifonărie, căci eram mai mulţi băieţi de aceeaşi vârstă 10-12 ani care mergeam cu căruţa platformă să ducem sifoanele la clienţii abonaţi. Sifonăria era pe strada Ana Ipătescu paralelă cu celebra Stradă mare din Fălticeni, dar în imediata apropiere sinagogii evreieşti, plasată în cunoscutul cartier Broscărie. Vizitiul acestui atelaj era un oarecare Iţic, care nu vorbea prea mult cu noi. Când platforma era încărcată domnul Bacalu îl striga, înhăma calul şi plecam. Eu eram preferatul lui Iţic, astfel că mă lua să distribuim sifoanele în oraş. Am cunoscut în acest fel tot oraşul, dar şi mulţi oameni din Fălticeni. Încercam să-l întreb pe Iţic, mai multe despre cum îi chema pe oameni, dar el avea o listă doar cu strada şi numărul. Care era motivaţia acestui sistem nu am aflat niciodată. La sifonărie nu aveam cine ştie ce de lucru tot timpul. Domnul Bacalu ne asigura masa şi dormitul. De dormit dormeam in podul grajdului de la cai. Fân era destul şi mai aveam nişte pături vechi pentru învelit, dar fiind vara nu prea aveam nevoie de ele, fiindcă dormeam îmbrăcaţi.
Cum eram copii ne jucam prin podul grajdului şi aşa se face că am dat peste o ladă cu mai multe pendule din acelea care aveau tamburi muzicali. De ce erau ascunse în podul grajdului şi de ce erau aşa multe aveam să aflăm de la domnul Bacalu. Noi descoperind pendulele am început să le învârtim tamburii să cânte. Melodia era însă Deşteaptă-te române. Astfel că într-o zi melodia s-a auzit prin curte şi domnul Bacalu a venit la noi în pod. Era foarte agitat şi ne-a spus să nu mai umblăm acolo. În orice caz bombănea ceva în limba vechilor evrei, pe care noi nu o înţelegeam, doar vizitiul Iţic ne-a spus că erau un fel de înjurături grele. Când unul dintre băieţi care era din oraş, a sugerat să furăm o pendulă căci găsise un client, nu am mai găsit nici urmă de pendule. Cei care plecau de la sifonărie, li se spunea să nu vorbească despre aceste pendule. Nu ni se spunea direct, ci asta le spunea părinţilor noştri, care desigur îl asigurau că noi nu vom spune nimic.
În scurt timp tata m-a luat de aici şi m-a trimis la o fermă unde pliveam în grădinile de zarzavat straturile de ceapă şi alte legume.

NUCII COPILĂRIEI

Încă de copil m-am trezit în grădina părinţilor cu trei nuci. Tata spunea că bunicul Gheorghe îi pusese să planteze fiecare câte un nuc. Tata mi-a spus că e timpul să-mi plantez şi eu nucul meu. Aşa că într-o primăvară a adus de la horticola din Fălticeni mai mulţi pomi fructiferi, printre care şi nuci. S-a uitat prin grădina din spatele casei şi a găsit un loc unde m-a pus să sap groapa, unde avea să crească şi nucul meu. Asta a fost pe când eram în clasa întâi, fiind chiar în timpul vacanţei de primăvară. Pe atunci învăţătoarea îmi împrumutase de la mica bibliotecă a şcolii o carte cu povestiri: „Cum am fost salvat de tata”. Povestirile erau scrise de cineva care era cunoscător al mării. Nu am reţinut numele autorului. La mulţi ani după acea primăvară, m-am gândit că ar trebui să-l pun şi eu pe fiul meu să-şi planteze nucul său. Cum noi stăteam la bloc, m-am gândit că vom planta acest nuc în faţa blocului nostru. Am început să caut la muncitorii pe care îi cunoşteam să-mi aducă un pui de nuc sau nuci să le pun în pământ. Cineva m-a sfătuit să pun nucile în ghivece şi din ghiveci să le transfer în pământ. Aşa am şi făcut. Am pus vreo patru ghivece, în fiecare câte o nucă. Din păcate numai una singură s-a deschis şi a ieşit un pui de nuc mic. În primăvara anului 1974, pe la sfârşitul lunii mai, am plantat nucul în faţa blocului. Fiul meu avea atunci 6 ani şi l-am lăsat pe el să înceapă groapa unde avea să fie plantat nucul cel tânăr. Anii au trecut şi nucul a crescut mare, el tronează şi acum în faţa blocului, dar imediat după revoluţie, prin anul 1991, un ,,binevoitor” a încercat să-l suprime pe inocentul nuc. Astfel că într-o noapte din toamna - iarna lui 1991 l-am găsit pe acest copac având două tăieturi şi pe o parte şi pe alta cu joagărul. Norocul a fost că nu au fost prea adânci. Când am văzut rănile, mi-am adus aminte cum se făcea la noi în sat când iepurii sălbatici rodeau merii, că se ungeau cu balegă de vacă proaspătă şi îi legau cu zdrenţe. Aşa am procedat şi eu, am mers în sat, în Moldova Veche, la un cunoscut care avea vaci si am adus balegă proaspătă, bandajând nucul. A trebuit să schimb bandajul de câteva ori pentru a nu se întrerupe alimentarea cu sevă din rădăcinile nucului. La venirea primăverii, nucul a înfrunzit iarăşi în ciuda duşmanului necunoscut, dar în toamnă nucile nu au mai avut calitatea dinaintea nedoritului accident. Nucul trăieşte şi acum, dar poartă pe tulpina sa cicatricele făcute în urmă cu mulţi ani.

MULTIPLE LECŢII DE ISTORIE

Zilele Culturii la Moldova Nouă din 3 noiembrie 2010, s-au desfăşurat într-o zi de toamnă deosebit de frumoasă, când numai să stai într-o sală câteva ore nu-ţi venea. Invitaţia primită anunţa o prezentare tentantă. Eram invitat să-mi prezint volumul apărut în 2010, adică ARMONII MAJORE, autor Mihai LEONTE.
Cuvântul de deschidere l-a rostit domnul Primar al oraşului Moldova Nouă, doctor inginer Ion CHISĂLIŢĂ. Totul era pregătit ca pentru o adevărată sărbătoare a culturii. Dar aveam să asistăm la adevărate lecţii de istorie a zonei Clisura Dunării. La prezidiul adunării erau prezenţi patru profesori doctori dintre care trei în istorie.
Tema propusă de Lucreţia Loredana BOJIN ,,Plastică neo-eneolitică din Clisura Dunării” a fost deosebit de interesantă prin prezentarea noilor descoperiri arheologice din perimetrul Liubcova – Sicheviţa – Gornea.
A continuat profesorul Desideriu GECSE, proaspăt doctor în istorie, cu o tematică despre etnicii cehi din această parte a României intitulată; ,,Izvoare şi surse istorice privind comunităţile cehe din Banatul de Sud”, aducând informaţii culese din mai multe surse, destul de diverse, după o muncă titanică care s-a desfăşurat în timp, dar a meritat efortul.
Profesorul Ionel FOLEA aduce în atenţia publică; ,,Dovezi arheologice privind continuitatea de viaţă şi locuire neîntrerupte prin minerit şi alte îndeletniciri în Clisura de Sus a Dunării”. Ceea ce a scos în evidenţă tema domnului profesor Ionel FOLEA, a fost munca desfăşurată în perioade diferite alături de ingineri mineri, care l-au sprijinit în anii precedenţi să adune materialul despre minerit, nominalizând pe inginerii Ioan TALPEŞ (decedat) şi Petru VLAD. Domnul profesor Ionel FOLEA, cât şi ceilalţi vorbitori şi-au exprimat regretul pentru pierderea unor obiective miniere ce trebuiau cercetate şi care au fost distruse prin noile lucrări miniere executate în această zonă, extrem de bogată în resurse arheologice miniere.
Un adevărat omagiu avea să aducă colaboratorilor şi elevilor săi, profesorul Andrei NISTORAN prin tema; ,,Contribuţia cadrelor didactice şi a elevilor la cercetările arheologice din Clisura Dunării de sus”. Dumnealui a dat exemple cum elevii se ofereau voluntar pentru a participa la diverse acţiuni, unde nu lipsea efortul fizic, în mod special săpături.
O amplă prelegere istorică aveam să ascultăm din alocuţiunea profesorului doctor în istorie Doina BENEA, născută pe aceste meleaguri, adică chiar în Moldova Nouă. Tema abordată de dumneaei este destul de vastă şi voi încerca să revin asupra acestui subiect interesant.
Încheierea acestor prezentări avea să aparţină poetului Mihai LEONTE, care printr-o alocuţiune referitoare la; ,,Necesitatea localizării scrierilor” şi-a prezentat volumele tipărite până la cel mai recent ARMONII MAJORE 2010. Mihai LEONTE a prezentat auditoriului şi iniţiativa personală referitoare la tipărirea volumelor antologice ale poeţilor de pe NET, astfel că până în prezent au fost tipărite 5 ediţii, ceea ce a adus în prim-planul literaturii, mulţi autori necunoscuţi care neavând mijloace financiare adecvate nu şi-ar fi văzut creaţiile tipărite.
Evenimentul s-a încheiat cu un frumos şi variat program artistic susţinut de tineri elevi de şcolile şi liceul din oraşul Moldova Nouă. Au impresionat publicul, micuţii elevi de la Şcoala I-VIII, care sub conducerea profesoarei Alena GECSE au prezentat un program foarte divers.
Acestei ediţii 2010, a XXXIV, Consiliul Local Moldova Nouă i-a acordat o sumă mult mai mică decât în alţi ani, însă evenimentul a fost reuşit, în aceste vremuri de criză.
Articol realizat de participantul direct la eveniment; Mihai LEONTE
---
http://literaturadart.blogspot.com/2011/02/multiple-lectii-de-istorie.html
---

1967, MOLDOVA NOUĂ; PRIMII COLEGI, PRIMII PRIETENI.


Zona minieră Moldova Nouă a intrat în vizorul noilor autorităţi venite la putere după martie 1945 şi proclamarea României ca republică populară la 30 decembrie 1947. Nu voi merge pe latura politică a poveştii, ci voi încerca să spicuiesc amintiri despre Moldova Nouă şi oamenii care au trăit şi muncit aici. Moldova Nouă a fost declarată oraş în 1954, fiind reşedinţă de raion încă din 1950, în cadrul regiunii Banat. Zăcămintele din zona Banatului de sud-vest erau cunoscute, însă nu erau delimitate, necunoscându-se adevărata bogăţie din adâncuri. Aceste zăcăminte fiind cunoscute încă din antichitate. Prospecţiunile din zonă îmi erau cunoscute din anii şcolii profesionale. Diverse şantiere de prospecţiuni funcţionau pe aceste teritorii. Pe lângă cei veniţi din alte părţi ale ţării, au început şi localnicii din satele şi comunele din Clisura Dunării să se încadreze la aceste noi unităţi economice ale vremii. În anul 1965 s-a semnat actul de naştere al noii întreprinderi miniere, care avea să fie emblema şi fanionul oraşului până după anii 2000 când din considerente inexplicabile, exploatarea acestui imens zăcământ de minereuri complexe, a fost redusă sau chiar sistată în subteran. Atunci forţa de munca era absolut necesară, şi se trimiteau mineri din toate bazinele miniere ale României. Erau detaşaţi în primul rând muncitorii calificaţi, meseriaşi de excepţie, cărora li se asigurau condiţii ceva mai bune. Veneau mineri din Munţii Apuseni, fiindcă condiţiile minei erau asemănătoare cu cele de acolo. Aceşti trimişi nu prea le conveneau noile condiţii, şi în cele mai multe cazuri plecau de unde veniseră când le expirau detaşările. Dar s-a început şi reîntoarcerea localnicilor care lucraseră la minele din Anina şi Cozla, Lupac şi Secu, sau fuseseră angajaţi la diverse tuneluri şi hidrocentrale ce se construiau pe atunci. Am cunoscut foarte mulţi care au lucrat la hidrocentrala de la Bicaz, şi la tunelul de la Salva-Vişeu.
Unul dintre primii maiştri cunoscuţi la mina Suvarov a fost Gheorghe CARACOANCEA din Coronini, trecut prin minele grele de cărbune ale Aninei şi Cozlei. Dumnealui a făcut şcoala de maiştri la Anina între anii 1958-1961, cum am aflat de la domnul Nelu MARTINOVICI, care a urmat cursurile şcolii de ucenici tot la Anina între anii 1959-1962. Nea Gheorghe CARACOANCEA, zis a lui Pârvu, a fost detaşat de la mina Cozla la Moldova Nouă, pentru a se începe exploatarea minereurilor complexe ale minei Suvarov.
Pentru mine ca şi pentru alţi mineri veniţi la noua mină, maistrul CARACOANCEA era un adevărat pedagog. Cu o blândeţe deosebită, ca un adevărat părinte ne îndruma în tainele meseriei, chiar dacă noi consideram că ştim totul. Nu se rezuma să ne destăinuiască tainele meseriei, ci discuta cu oamenii meserie, dar şi spiritual. Citisem biblia în mare parte, dar multe elemente nu le pricepeam deplin, o spun foarte sincer. Ajungând la discuţii pe teme spirituale am aflat că maistrul a condus şi mai conducea ocazional corul bisericii baptiste din satul Coronini. Am devenit un bun ascultător fiindcă eram interesat de ceea ce se putea afla nou sau vechi din credinţa creştină. Mai târziu, după terminarea şcolii de maiştri, am devenit coleg cu nea Gheorghe. Chiar dacă nu am avut ocazia să lucrez în permanenţă cu dumnealui am rămas apropiaţi până ce Divinul Creator l-a chemat la ceruri pe bunul meu maistru şi prieten Gheorghe CARACOANCEA. Mai târziu fiul meu avea să fie şi el lucrătorul fiului lui nea Gheorghe, devenit maistru electromecanic la mina Suvarov câţiva ani mai târziu, şi pe care îl chema tot Gheorghe CARACOANCEA. Am avut ocazia să colaborez cu acest nou coleg, lăsându-mi impresia unui om deosebit, care se poate spune că se purta cu muncitorii din subordine ca şi cu fraţii săi. Voi continua să scriu şi despre alţi colegi de minerit din Moldova Nouă, mineri, maiştri şi desigur ingineri.

Acest articol este inedit şi face parte din ciclul; Amintiri miniere

REVOLUŢIA DIN 1989, UN EVENIMENT AŞTEPTAT

Anul 1989 a fost un an plin de evenimente, mai mult sau mai puţin aşteptate. Personal, am avut unele evenimente. În 20 ianuarie 1989 am fost operat de hernie şi a trebuit să stau câteva zile în spital. Aici ascultam la radio diversele cuvântări ale tovarăşului. Aveam în salon un coleg de suferinţă care îmi cerea radio-ul noaptea, să asculte Europa Liberă, astfel că acesta ne informa despre multe evenimente ce aveau să se întâmple. Prin aprilie s-a anunţat la toate posturile de radio şi televiziune, câtă era pe atunci, că România şi-a achitat datoria externă. Eram în Iugoslavia la o cunoştinţă şi am zis că este posibil să fie vreo schimbare în bine. Chiar s-a vehiculat ideea că se vor deschide graniţele şi românilor li se vor da paşapoarte. La clubul nostru filatelic, unde ne adunam în fiecare luni, unul dintre cunoştinţele noastre comune, ce pretindea că a fost coleg de liceu cu Constantin DĂSCĂLESCU, ne-a spus tuturor, cu glas tare, că Ceauşescu va cădea în 30 decembrie 1989, chiar de ziua republicii. Ne aşteptam ca la congresul al XIV lea al PCR, Ceauşescu să renunţe la funcţia de partid, adică aceea de secretar general. Nu s-a întâmplat asta.
O serie de întâmplări aveau să confirme spusele colegului nostru. Prin luna august eram schimbul 2 şi - după apel- mă pregăteam să intru în mină, când femeia de serviciu de la vestiarul nostru m-a anunţat că pe uşile de intrare în spate era scris cu cretă: JOS CEAUŞESCU, JOS COMUNISMUL! M-a întrebat ce să facă?
I-am spus să şteargă şi să nu mai spună la nimeni, dar ca din pământ a apărut securistul întreprinderii şi i-a spus femeii ce îi spusesem eu mai înainte, adică să şteargă acele lozinci prea dure pentru acel timp. Ne-a atras atenţia să nu difuzăm ce văzusem. Astfel că timpul a trecut şi la sfârşitului anului 1989 mă aflam din nou în spital, cu o infecţie destul de gravă la o mână. Aşa că revoluţia m-a prins internat în spital. Totuşi, prin 17-18 decembrie 1989, la un pacient internat a venit în vizită un tânăr care îi povestea cum fugise pe jos din Timişoara, noaptea, căci ziua nu ieşea nimeni necontrolat din oraş . Acest tânăr văzuse unele aspecte, printre care şi cum se trăgea în manifestanţi. Mulţi cetăţeni din oraş, după ce se luau salariile la Întreprinderea Minieră, mergeau la Timişoara pentru cumpărături la magazinele Comtim, după produse din carne pentru sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1990. Se mergea până la Oraviţa cu autobuze sau ocazional, iar de acolo se mergea cu trenul la Timişoara. Care aveau autoturisme personale, luau şi alţi clienţi, însă erau obligaţi să oprească undeva în afara oraşului. Europa Liberă îi informa pe români despre acele evenimente. Vineri, în 22 decembrie 1989, după ce mi s-a administrat tratamentul la ora 14, i-am solicitat medicului care mă avea ca pacient, să mă lase acasă până luni. Acesta m-a învoit. La ieşirea din spital se formau coloane de manifestanţi ce aveau să se îndrepte către primăria oraşului Moldova Nouă, căci se anunţase fuga lui Ceauşescu. În drum spre blocul unde stăteam, oraşul era pustiu, doar câţiva minori încercau să spargă geamurile de la un magazin, dar -văzându-mă pe mine- au fugit, abandonând acţiunea lor. La unele ferestre apăruseră steaguri fără stemă. Ajuns acasă, la televizor se transmitea ,,revoluţia în direct”, cum avea să fie denumită de către speculanţii de ştiri. Atunci nu ştiam ce avea să se întâmple, acum, după 19 ani, am văzut ce s-a întâmplat. Avem mai multă libertate, însă multe lucruri s-au schimbat.
Articolul este inclus in volumul ARMONII MAJORE 2010…autor Mihai LEONTE

SUNT NECESARE MONOGRAFIILE?

Se scrie şi se vorbeşte despre monografii. Sunt necesare aceste lucrări? De fapt monografiile sunt lucrări prin care se încearcă descrierea unor localităţi, zone geografice cu caracteristici apropiate. S-au realizat monografii ale unor sate, comune, oraşe. Aceste monografii ar trebui să fie adevărate tratate ştiinţifice asupra subiectului dat. În definiţia monografiei este specificat şi descrierea unor personalităţi ca biografie. Există totuşi destule diferenţieri, şi sincer când s-a scris despre o anumită personalitate, aceasta nu s-a numit monografie, ci biografie. În privinţa scrierii, editării şi tipăririi monografiilor nu s-a făcut prea mult. Sunt prea puţine localităţi care au o monografie. De fapt pentru un neavizat ce ar trebui să fie o monografie? Ar trebui să fie un fel de jurnal de bord completat zilnic. Nu ştiu dacă vreo localitate s-a gândit să aibă un astfel de jurnal? Mai există poate persoane diverse care îşi adună amintirile în caiete jurnal zilnice. Sportivii şi artiştii obişnuiesc să-şi adune articolele din ziare pentru a le arăta mai târziu prietenilor sau să-şi scrie propriile memorii.
Într-o localitate evenimentele se pot succeda cu repeziciune, sau dacă acolo nu se întâmplă nimic, este o localitate anonimă. În timpuri de demult, învăţătorul satului consemna întâmplările satului unde profesa. Desigur existau şi alte persoane care voiau să afle lumea că s-a întâmplat ceva deosebit într-un loc anume. Mulţi au cules date, care însă au rămas necunoscute datorită ignorării celor consemnate, de către rudele apropiate sau alţi factori la care acestea ar fi ajuns. Prin acest articol doresc să atrag atenţia asupra importanţei acestor monografii şi demararea unor acţiuni de culegere şi strângerea de documente de orice fel. Din nefericire sunt prea puţine monografii tipărite despre oraşele şi comunele României. Zona Banatului nu este nici ea mai bogată în astfel de lucrări destul de căutate de public larg. Fiecare locuitor ar vrea să posede o astfel de lucrare prin care să arate lumii de unde vine, şi cât de frumos este satul, comuna, sau oraşul său. Chiar cu noua facilitate a internetului nu se prea înghesuie lumea să aducă informaţii utile despre localităţile de unde provin. Site-urile primăriilor din toată România sunt destul de goale, şi cu informaţii dintre cele mai seci, neactualizate dar nici nu aduc elemente istorice esenţiale despre localitatea respectivă.

AL CUI ESTE ORAŞUL ACESTA?

Îmi pun această simplă întrebare ori de câte ori îmi arunc privirea pe fereastra care dă spre parcul de joacă al copiilor dintre blocurile 11, 13, 14 şi 36. Cândva edilii au adus aici nişte bănci destul de solide, cu picioarele de beton plin şi scânduri groase, prinse în şuruburi. M-am gândit că nu vor fi distruse. M-am înşelat! La scurt timp, o bancă era răsturnată, iar alta a fost ruptă dintr-un picior.
Pe Aleea Griselini sunt amplasate vaze tari din beton, pentru flori. Însă nici acestea nu au rezistat prea mult şi se continuă distrugerea lor, fiind sparte sistematic. S-au montat gardurile din beton, rămâi surprins şi stupefiat, când treci şi observi stâlpii rupţi sau chiar grinzi complet rupte.
Cu ani în urmă am plantat un nuc în faţa blocului, crescuse binişor, însă cuiva nu i-a plăcut cum creşte! Astfel că într-o noapte cineva ,,binevoitor” a încercat să-l taie cu joagărul, din două părţi. L-am bandajat cu bălegar proaspăt, reuşind să salvez copacul. Rănile sale au rămas şi se pot vedea pe tulpină. Am plantat câţiva puieţi de salcâm aduşi de un prieten din gardul grădinii sale. Începuseră să crească şi se dezvoltau frumos. Cineva i-a rupt, unul câte unul. Nu pot înţelege de ce se petrec asemenea evenimente nedorite într-un oraş, unde se presupune că oamenii au o educaţie destul de elevată?
Atât timp cât în umbra întunericului nopţii se distruge, fără a se gândi la faptul că fiecare dintre noi contribuie sau ar trebui să contribuie cu ceva să avem un oraş frumos.
Mai recent, lângă un bloc vecin creştea un frumos migdal care primăvara ne încânta cu florile sale. Avea o coroană frumoasă şi îi prevedeam cu toţii un viitor frumos. Dar sfârşitul migdalului avea să vină în toamna anului 2008. Într-o dimineaţă, când mă îndreptam spre piaţa oraşului, am văzut ceva incredibil. Ramurile migdalului erau rupte în aşa fel, încât acesta să nu mai înflorească în primăvara viitoare. Cine era interesat ca acest nevinovat copăcel să nu mai crească, nimeni nu a aflat. Totuşi, am sugerat că se mai poate face ceva, adică să reparăm coroana migdalului şi să-l lăsăm să crească în continuare. Dar în dimineaţa următoare micul migdal era rupt chiar de lângă rădăcină şi acum chiar că nu mai puteam face nimic.
Câtă răutate poate exista în anumite suflete, încât să distrugă copacii aceştia nevinovaţi?
Răspund totuşi la întrebarea adresată prin acest mesaj.
Oraşul acesta, Moldova Nouă, este al nostru. Prin extensie, România este patria noastră.
Iar Pământul pe care ne ducem viaţa, este planeta noastră.
Noi toţi avem OBLIGAŢIA să păstrăm tot ce ne înconjoară, NU SĂ DISTRUGEM.

ISPRĂVILE ARMĂSARULUI CEZAR

La brigada gostatului din Valea Călugărească, pe timpul verii, când se termină aratul şi praşila în vie, caii erau mult mai liberi şi noaptea trebuia să-i scoatem la păşunat. Păşunea brigăzii era plasată între vii şi ogoare cu lucernă şi trifoi.
Eu trebuia să-l ajut la păzitul cailor în timpul nopţii pe nea Costică, un vâlcean stabilit la brigada noastră. Funcţia lui era de paznic şi era folosit acolo unde era nevoie de el. Nea Costică fusese jandarm în fosta Basarabie, însă când sovieticii au ocupat Basarabia, în 1940 fugise în România, scăpând pe un gemuleţ de care ne spunea că nici el nu ştie cum a putut să scape!
După ce terminau cu munca de peste zi, caii erau aduşi la grajd. Noi îi preluam să-i ducem pe timpul nopţii la păşune. Spaţiul păşunii era destul de mare, însă caii erau animale şi aveau mirosul dezvoltat, astfel că trăgeau la ogoarele de trifoi şi lucernă. Nu era uşor să stăpâneşti cei 20 cai ai brigăzii, dar de foarte multe ori nu ne făceau probleme. Liderul grupului de cai era armăsarul Cezar, pe care dacă îl duceai de căpăstru era docil şi ascultător. Dacă duceam caii liberi, Cezar conducea grupul, iar ceilalţi cai nu îndrăzneau să se contreze cu el, căci era un armăsar bine făcut şi foarte aprig. La păşune totul decurgea normal până după miezul nopţii, când începea să mă fure somnul. Nea Costică nu adormea, fiindcă avea ca însoţitor în permanenţă o sticluţă cu tescovină, pe care nu reuşea să o ţină goală, alimentând-o mereu de la diverse surse din împrejurimile păşunii. După tescovină mergea singur. Pe mine mă trimitea rar, şi doar la surse unde avea datorii. Asta fiindcă furnizorul îi cerea socoteală, dar mie îmi spuneau să-i amintesc de datorii. Fiindcă până la urma plătea datoriile. M-am luat cu vorba şi voiam să vă spun de isprăvile armăsarului Cezar. Acest armăsar era un bun psiholog, fiindcă mai întotdeauna stătea pe lângă mine, iar caii ceilalţi păşteau liniştiţi în jurul lui. Culmea era că dacă adormeam, şi nea Costică nu era pe lângă mine, caii aceştia dispăreau ca prin farmec la cel mai apropiat ogor de lucernă sau trifoi. Lanul cu trifoi era chiar lângă gardul păşunii, şi vă puteţi închipui ce fel de miresme aruncau în aer florile de trifoi noaptea? Într-o astfel de noapte am adormit şi nici nu ştiu cum m-am trezit în plină dimineaţă de vară. Mă uitam în jur şi nu vedeam caii. Doar paznicii de la staţiunea experimentală, proprietara trifoiului buclucaş, se certau cu nea Costică. Caii totuşi nu erau nicăieri, dar vizitaseră lanul cu trifoi. Nu ştiam ce să fac? Nea Costică m-a strigat şi mi-a spus să merg la brigadă. Nu ştiu în cât timp am ajuns la grajdul brigăzii unde grăjdarul Nicolae lega caii în standurile lor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Discret am început să număr caii să văd dacă sunt toţi. Erau toţi. La ceva timp a venit şi nea Costică liniştit şi calm, m-a chemat mai deoparte să-mi spună că noi am adus caii la grajd. Liniştea şi pacea avea să ne fie tulburată de venirea unor şefi de la staţiune care ne acuzau că nu am păzit caii care le-au distrus lanul de trifoi. Totul avea să se termine foarte repede la apariţia brigadierului nostru , nea Ion BÂRCĂ. Acesta i-a întrebat pe cei de la staţiune dacă au prins vreun cal?
Cum aceştia nu aveau nici un cal prins, au trebuit să plece aşa cum veniseră. Totuşi i-au povestit brigadierului că prinseseră un cal, dar acesta le-a scăpat. Au intrat în grajd şi l-au arătat pe Cezar. Brigadierul l-a întrebat pe nea Costică cine a adus caii la grajd, la care acesta a răspuns că noi am adus caii, iar grăjdarul Nicolae a confirmat. Atunci brigadierul a plecat lăsându-i să plece pe reclamanţi. După plecarea acestora nu am apucat să respirăm, căci o fată a venit după noi să ne cheme la biroul brigăzii. La intrarea în birou, primul care a început să vorbească a fost nea Costică. Atât i-a trebuit lui nea Ion BÂRCĂ.
S-a năpustit asupra lui nea Costică, însă acest era de două ori mai voluminos decât brigadierul. Văzându-mă şi pe mine, m-a înjurat odată, m-a trimis la cantină şi de acolo la culcare. Pe nea Costică l-a beştelit foarte dur, după cum spuneau cei care auziseră.
De fapt ce se întâmplase? Cum am adormit eu, Cezar şi-a luat trupa de 19 cai şi a intrat în lanul cu trifoi. La ivirea zorilor, paznicii staţiunii au văzut caii în trifoi şi au dat năvală să-i prindă. La un semnal a lui Cezar toţi caii au fugit, numai Cezar a rămas, lăsându-se prins. A fost o mişcare strategică, de mare farsor. Paznicii considerând că au o pradă sigură în mâini, căutau ceva cu care să-l lege. Cezar era foarte calm şi mergea alături de paznici. Când aceştia au găsit o sârmă, Cezar a nechezat odată şi a plecat în mare viteză chiar de sub nasul paznicilor.
Brigadierul nostru ne-a ameninţat că nu ne mai plăteşte dacă se mai întâmplă încă odată aşa ceva. Culmea a fost, că s-a mai întâmplat, dar în altă locaţie.
---

VECHI MESERIAŞI AI SATULUI CORONINI

Un sat indiferent unde este amplasat are nevoie de meseriaşi, fără de care locuitorii nu pot să-şi ducă o viaţă normală. Voi încerca să aduc în memoria cititorilor pe unii dintre vechii meseriaşi ai localităţii Coronini, dispersaţi în timp.
Cojocarul cel mai renumit era Vasile ŢUNDREA, zis Vasile Cojocarul, care executa diferite cojoace cu mâneci sau fără mâneci, aşa zisele pieptare pentru bărbaţi şi femei, celebrele cojocele cu vrâstele. Materialele proveneau de la animalele sătenilor. Mai era şi cojocarul CARACOANCEA, a lui Pârvu, care executa cojocele mai simple.
Croitorii satului erau Nicolae CARACOANCEA şi soţia sa Elena CARACOANCEA. Soţii Caracoancea executau îmbrăcăminte sătească, din postavuri ţesute în casă, dar şi haine domneşti ca la oraş, din materiale cumpărate. Femeile purtau în mod special fuste plisate cu şorţ, zise sucne cu bete, cum le numeau localnicii. La cămăşile naţionale se purtau şorţuri din mătase de diferite culori, diferenţiate după vârstă. Pentru îmbrăcămintea feminină se mai ocupa Călina ŢUNDREA, a lui Şândaru, care executa şoarţe cu şopoli mici, şi şopoli mari. Fiind specializată în execuţia acestor obiecte vestimentare feminine.
Nicolae MARTINOVICI, a lui NIŢU era unul dintre cei mai renumiţi fierari din sat. La atelierul său amplasat chiar în centrul satului se potcoveau caii şi se ferecau căruţele în fier, întărindu-le astfel rezistenţa. Dorind ca meseria să rămână în familie, văduva acestuia, Lenca, şi-a dat fiul, pe Nelu MARTINOVICI, ca ucenic la un fierar din Moldova Veche. Mai era un fierar, Ion SCOBERCEA, predicator baptist care însă nu făcea decât lucrări mai simple, ocazionale pentru gospodarii satului.
Rotarul satului era Ion SCOBERCEA, a lui Petcu, care executa numai roţi pentru căruţele sătenilor şi ocazional tâmplărie pentru case.
Tâmplarul cel mai renumit din Coronini era Tănase RAICA. La atelierul său se pornea de la buştean şi se ajungea la scândura din care apoi executa diverse obiecte casnice; mese, scaune, dulapuri. Tot el executa ferestre şi uşi pentru săteni. A executat singura moară de vânt din Coronini, şi chiar din zona Clisurii. Moara lui a fost demontată şi dusă la un muzeu al satului, dar nu cunosc documente din care să se ştie la care muzeu. A început reconstrucţia unei alte mori de vânt, însă fiind mai în vârstă s-a stins înainte să o termine.
Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Tănase RAICA, în timpul vieţii, şi am văzut pe viu atelierul său unde acele scule de tâmplărie erau frumos aranjate cum am văzut doar prin reviste. Avea un şopron unde se tăia scândura manual, atunci când avea buştenii potriviţi. Scândurile tăiate erau puse la uscat pentru a putea fi folosite la diversele întrebuinţări. Dumnealui pregătea şi material pentru bărci.
Primăria din Coronini avea un toboşar, care era un fel de guard comunal, ce îndeplinea diverse funcţii mărunte solicitate de primărie, acesta fiind Gheorghe SÂRBU.
Muzicanţii satului erau Ilie BĂLOI, şi Gheorghe ŢUNDREA, de la Culă, care cântau din vioară, cât şi Pătru lui Olteanu. Din fluier cântau Gheorghe BĂLOI, zis Cec, şi Ion ROIBAN.
Am folosit pentru acest articol amintirile soţiei mele Ana LEONTE, născută în Coronini.

REVISTA ASTERISC Moldova Nouă 2002

Interviu
În data de 16 mai 2002 a avut loc, în cadrul Grupului Şcolar Industrial Moldova Nouă lansarea volumului „Meditaţii admise” a domnului Mihai LEONTE. Cu această ocazie domnul Mihai LEONTE, a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Reporter: Vă aflaţi la prima apariţie editorială?
Mihai LEONTE: Nu mă aflu la prima apariţie editorială. Primul volum de poezii a apărut în 1999, iar în 2000 a apărut volumul ,,Nostalgii”. „Reverii adverse” a apărut în 2001, şi tot în 2001 am publicat volumul „Valenţe medii”. În acest volum, „Meditaţii admise”, este o integrală a tuturor volumelor scrise. Acesta cuprinde 180 de poezii ce au fost scrise din tinereţe şi până acum.

Reporter: Lansarea unei cărţi necesită talent dar în acelaşi timp şi multă muncă. A fost greu să ajungeţi la punctul final?
Mihai LEONTE: Întrebarea dumneavoastră este simplă şi totuşi dificilă. Pentru a lansa un volum de poezii este o muncă extraordinară. La primul volum tipărit am considerat că este o încercare, având numai 32 de pagini, iar ultimul 80 de pagini. Volumul „Meditaţii admise” are peste 200 de poezii. În afară de poezii, volumul mai cuprinde şi aprecierile celor care l-au citit. În
felul acesta se poate spune că au fost selectate de cititori şi de mine personal. Rigurozitate a existat şi din partea mea pentru că nu am vrut să public orice şi oricum.

Reporter: Vă opriţi aici sau intenţionaţi să scoateţi şi alte volume de poezii?
Mihai LEONTE: Sigur că am intenţia de a face încă ceva, ţinând cont şi de optimismul meu personal, aş vrea să mai scot câteva caiete de poezii şi volume. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să reuşesc, nu ştiu dacă de anvergura acestui volum, dar eu sper. În acest sens mă bucur şi de sprijinul domnului editor Cocean Marian.

Reporter: Ce v-a determinat să donaţi colecţia dumneavoastră „Magazin istoric”?
Mihai LEONTE: Pot spune că cei 35 de ani în care am adunat această colecţie „Magazin istoric” sunt ani din viaţa mea. Sunt 35 de ani din viaţa ţării, iar această colecţie reprezintă toată munca mea de colecţionar. Ea are o valoare materială, respectiv în bani, de aceea m-am gândit să o donez elevilor pentru ca accesul acestora la învăţătură să aibă loc şi prin sufletul meu şi al altor oameni. Această colecţie, cred şi sper că pe unii îi va încânta şi le va fi de folos.

Interviu realizat de Nada COICI (clasa a VI-a E) 16 mai 2002

TĂLMĂCIREA UNUI VIS

De la o vreme, seara când mă culc, nu prea am griji. Ştiu bolile de care sufăr. Pat unde să dorm am. Căldură în soba de teracotă am. Astfel că adorm liniştit. Totuşi mai zilele trecute, tocmai când dragul nostru preşedinte, ( fiindcă am văzut că a primit un premiu de simpatie populară) anunţase că vom avea premier pe domnul Stolojan, am adormit liniştit, căci -fiind finanţist- Stolo va manevra banii aşa cum trebuie. Dar peste noapte am început să visez: Se făcea că sunt zbuciumat şi neliniştit. Mă întrebam totuşi de ce? Deodată se făcea că Sfântul Petru venise pe Pământ trimis de Divinul Creator să vadă ce mai facem noi pământenii, căci - după cum se ştie- Creatorul nu ne are numai pe noi. Cum eu stăteam aşa cu capul pe o masă, sub o salcie pletoasă de lângă blocul nostru, ilustrul personaj mă bate uşor pe umăr, destul de familiar. Ce faci, Mihăiţă? Ridic privirea şi întorc uşor capul. Sincer, credeam că e moş Aurel, un vecin al nostru. Nu, nu era dumnealui. Deschid ochii şi recunosc un chip destul de cunoscut, întreb:
- Dumneavoastră sunteţi Sfântul Petru? La care simpaticul bătrân îmi răspunde prompt:
- Da, eu sunt Sfântul Petru, ştiu că mă ai într-o icoană din casă. Am rămas oarecum descumpănit, dacă şi pe asta o ştia. Sfântul îmi zice:
- Văd că ai început să visezi şi m-am gândit - fiind prin zonă- să-ţi las un Înger să-ţi tălmăcească visul. Prind curaj şi îi spun bătrânului sfânt:
- Nea Petrică, pe dumneata parcă te văd mai des decât pe aleşii noştri!
- Se prea poate, Mihăiţă, vin şi eu mai rar, căci voi pământenii v-aţi înmulţit destul de mult. Dar mă mir de aleşii voştri, cum de nu vă vizitează mai des? Eu îţi las acest Înger şi pe el întrebă-l ce vrei şi ce nu vrei. Astfel că Sfântul Petru a plecat lăsând un fel de Duh ce plutea pe lângă mine. Şi încep să-l întreb pe Înger:
- Crezi că voi avea linişte în următorii ani?
- Da, îmi răspunde Îngerul, numai să nu dai drumul la televizor şi la radio. Pe stradă nu vei mai auzi megafoanele făcând reclamă pentru cei care vor să fie aleşi. Ici-colo pe câte un stâlp vei mai vedea pozele lor. Dar asta să nu te neliniştească, pe aleşi nu ai să-i vezi.
- Îngeraşule bun, încep eu să-l linguşesc, dar ţara noastră, România, va avea parte de linişte?
- Dragul meu, îmi zice Îngerul, întrebarea ta este dificilă. Numai Dumnezeu ştie ce va fi! Atunci am sărit din somn şi am încercat să aflu unde sunt de fapt. Stupoare, eram în pat şi mă trezisem, căci Coşava noastră care sufla pe aici de ceva vreme, deschisese plasa de ţânţari de la fereastră şi aceasta zdrăngănea, de mă trezise.

TUNELUL FLOTAŢIA VECHE – MINA SUVAROV
Mihai LEONTE
Noţiunea de tunel ne duce mai întotdeauna la acele treceri feroviare din munţi, prin care circulă trenul. Dar în secolul 20 s-au construit şi o multitudine de tuneluri rutiere. Nu voi intra în astfel de amănunte, şi mă voi referi la un tunel despre care s-a vorbit mult la Moldova Nouă. Această lucrare minieră a făcut legătura între uzina de preparare din apropierea flotaţiei vechi şi mina Suvarov. Unul din participanţi la acea lucrare, pensionarul Ştefan RUSU, pe atunci maistru tânăr, îşi aminteşte despre cum a fost atunci.
Lungimea acestui tunel fiind de peste 1840 metri, ceea ce nu înseamnă prea mult. Necesitatea acestei lucrări era stringentă pentru transportul minereului către uzina de preparare. Poate nu a fost cea mai bună soluţie aleasă, dar totuşi a fost acceptată. Se spunea că fusese propusă construirea unui funicular, dar nu se ştie de ce nu a fost acceptată. Ecartamentul căii de rulare a vagonetelor era de 75 cm. lucru ce permitea introducerea unor vagonete de mare capacitate, tip Gremby, cu descărcare laterală.
Săparea acestui tunel a început din 2 părţi; din apropierea uzinei, şi din subteranul minei Suvarov, de la orizontul -59. De aici se mergea cu contrapantă, adică se mergea cu apa în front, iar de la intrarea dinspre uzină se mergea cu panta normală, adică în urcare. Cu materialul rezultat din săpare se amenaja noul triaj de unde urmau să se manevreze vagonetele cu minereu. S-au adus cei mai buni mineri tunelişti din ţară. Şi cine erau aceştia? Iată o parte dintre minerii care au participat la săparea acestui tunel; Simion VIŞA şi Macaveiu COSTEA, Macavei COSTINAŞ şi Iosif OPRIŞA, Ilie CODILINSCHI şi Alexandru CONEA. Mineri aduşi din Munţii Apuseni, recunoscuţi pentru pregătirea lor, dar şi cunoscători ai meseriei. Echipele de mineri au fost completate cu personal din zonă, care s-au adaptat condiţiilor severe de muncă. Sistemul de lucru era în felul următor; se săpa iniţial o galerie de dimensiuni normale, iar alte echipe lărgeau profilul şi îl aduceau la dimensiunile finale. Durata săpării a durat aproximativ un an.
Străpungerea s-a produs în 19 octombrie 1965 la ora 2,30, cu o deviaţie de mai puţin de 10cm. Ceea ce însemna foarte puţin. Conducerea şi supravegherea execuţiei a fost asigurată de inginerii Constantin IONCELESCU şi Gheorghe GHITERA, maiştrii mineri Ştefan RUSU, Ion NISTORAN şi Gheorghe COZMA, asistenţa mecanică fiind asigurată de maistrul Ioan IANCU. Echipele de mineri aveau în spatele lor deservenţi care transportau rocile dislocate la suprafaţă unde erau depozitate într-o haldă amenajată ad-hoc. Concomitent cu săparea se executa betonarea, astfel se stabilea forma definitivă a lucrării. Printre minerii de la betonare erau; Nicolae RUNCAN, Ilie COZMA şi Ilie DAMIAN din Moldova Nouă, vechi tunelişti veniţi acum acasă..
Pentru bunul mers al lucrărilor importante erau şi echipele deservenţilor; artificierii , Aurel DAVID şi Tudor POPESCU, electricianul Ilie CĂRUŢ, lăcătuşi mecanici; Stamenco NOVACOVICI şi Dezimir STOICOVICI din Belobreşca, mecanicul de compresoare; Ilie ŢUNDREA din Coronini, betoniştii Iosif LUPULOVICI din Liubcova şi Vespasian NICOARĂ, venit din Grăniceşti, judeţul Suceava.
Despre acest tunel se pot scrie încă multe poveşti. Ceea ce scriu aici, fiind vagi amintiri din acea perioadă pe care e bine să le afle multă lume, care a uitat cum s-a construit acest obiectiv. Când am ajuns la mina Suvarov în 1966 tunelul era funcţional, pe aici transportându-se minereul către noua flotaţie pe atunci.
articol inedit din ciclul: Amintiri miniere

PASUL ÎNAPOI

În anul 1980 eram la tratament în staţiunea Călimăneşti. Medicul care se îngrijea de mine m-a trimis pentru nişte investigaţii la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea situat în cartierul Nord al municipiului. La ieşirea din spital am vrut să traversez şoseaua naţională din zonă. Exista o trecere de pietoni bine marcată, la câţiva zeci de metri de la ieşirea din spital. Cum era destul de riscant să încerc traversarea celor patru benzi la întâmplare, am mers la zebră.
Am aşteptat să se rarefieze traficul şi am păşit pe zebră. În acest timp am văzut cum dinspre Călimăneşti venea spre noi cu mare viteză un autoturism Dacia, albă, cu indicativul 1 VL 276. Mi-am făcut socoteala repede că acea Dacie nu va opri şi am făcut pasul înapoi. La volanul Daciei se afla o femeie. Autoturismul a trecut fără să reducă viteza pe lângă cei care aşteptau să traverseze marcajul pietonal. A continuat drumul fără să schiţeze vreun gest de reducere a vitezei sau de frânare. După trecerea Daciei, am traversat şoseaua, dar din spatele meu cineva mi-a spus: Domnule, dacă nu făceai pasul înapoi, nu ştiu ce se întâmpla...
Considerând că şoferiţa a încălcat regulile de circulaţie, m-am uitat în jur să găsesc un martor. Am observat pe trotuarul pe care ajunsesem un grup format din trei persoane: un plutonier de miliţie, un ofiţer de armată şi un civil. M-am apropiat de grup şi am întrebat dacă au văzut incidentul. Civilul şi miliţianul au spus că da, ofiţerul fiind cu spatele la şosea. L-am întrebat pe miliţian cum îl cheamă şi acesta mi-a spus: plutonierul ANIŢEI.
Civilul mi-a sugerat să merg la miliţie şi să depun o reclamaţie despre acel incident. Aşa am şi făcut, cu toate că nu prea îmi ardea de pierdut vremea pe la miliţie. Am ajuns la miliţie şi i-am relatat ofiţerului de serviciu întâmplarea. Acesta m-a ascultat şi mi-a spus chiar numele şoferiţei în cauză. M-a îndrumat către serviciul circulaţie, în timp ce din biroul ofiţerului de serviciu apare un civil care m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am înţeles că era căpitan. Mi s-au dat nişte coli de hârtie, indicându-mi să scriu întâmplarea.
După ce am terminat de scris, a apărut tocmai şeful serviciului circulaţie din municipiu. Acesta m-a invitat în biroul său unde m-a legitimat şi apoi a citit ceea ce scrisesem. A început un fel de interogatoriu, cu un fel de presiune morală de a renunţa la plângerea mea. Atunci am izbucnit revoltat, explicându-i că am venit să reclam o ilegalitate şi, în loc să mi se facă dreptate, sunt şicanat. Am început o adevărată pledoarie despre cum venisem în staţiune să mă tratez, şi nu să ajung acasă accidentat sau chiar mort. M-am ridicat şi i-am spus respectivului şef, care era maior, că ceea ce am avut de spus am scris. Având în reclamaţie şi adresa mea, aştept un răspuns la reclamaţia mea.
La întoarcerea mea la locul de muncă am povestit colegilor mei întâmplarea, dar şi şefului meu. Şeful meu mi-a spus că voi primi un răspuns evaziv. Aşa a şi fost. Răspunsul celor de la Râmnicu Vâlcea suna cam aşa: cazul relatat de dvs. a fost cercetat şi s-au luat măsurile împotriva celei în cauză.
Nu am fost mulţumit de răspunsul primit şi am trimis o fotocopie la Inspectoratul General al Miliţiei, solicitând să mi se precizeze măsurile concrete. De la I.G.M. am primit răspunsul că şoferiţei în cauză i-a fost suspendat permisul de conducere auto cu reexaminare, iar comandantului de la circulaţie i s-au aplicat sancţiuni administrative, fără a se preciza care au fost acestea.
Dacă nu făceam pasul înapoi, cine ştie ce aş fi păţit?

CE ŞTIM DESPRE BĂTRÂNEŢE?

În ceasul venirii noastre pe lume nu ştim ce ne va rezerva viitorul. Până la o anumită vârstă deciziile le iau părinţii pentru noi. Individul îşi poate crea o viziune asupra viitorului său de abia după ce s-a pus pe picioarele lui, adică s-a realizat cumva. Fie că a învăţat o meserie pe care o va practica toată viaţa, fie că a absolvit o facultate şi va încerca să se autodepăşească tinzând spre studii academice mult mai înalte. Totuşi se naşte întrebarea; când începe bătrâneţea?
Mergând spre ziua de mâine, cu fiecare oră care trece înaintăm spre bătrâneţe. Dacă vom conştientiza din timp ce înseamnă asta, putem ajunge spre un apogeu al bătrâneţii cât mai înalt. La problemele bătrâneţii au încercat să răspundă chiar şi anticii. Cercetările în domeniu au continuat născându-se o ştiinţă; gerontologia, devenită ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bătrâneţii sub diversele sale aspecte biologice şi sociale. Pornindu-se pe acest drum, s-au ivit alte întrebări în medicină, astfel a apărut geriatria, care se ocupă cu studiul bolilor bătrâneţii şi ale senilităţii, cu prevenirea şi tratamentul acestor boli.
În România cel mai cunoscut gerontolog a fost Ana ASLAN, născută la Brăila în 1 ianuarie 1897 – decedată la 20 mai1988 în Bucureşti, a înfiinţat în anul 1952, PENTRU PRIMA DATĂ ÎN LUME, Institutul de Gerontologie şi Geriatrie Bucureşti ca îi poarta numele, şi pe care l-a condus până la finalul vieţii. Ana ASLAN a reuşit ca după îndelungi cercetări să prezinte lumii în 1956, medicamentul Gerovital, care printr-o administrare judicioasă şi controlată, întârzie procesul de îmbătrânire.
Chiar dacă medicina şi sociologia au atras atenţia asupra importanţei mediului; familia şi societatea care pot influenţa benefic bătrâneţea, în realitate se face foarte puţin. Viaţa individului într-un cadru familial armonios tinde spre o bătrâneţe prelungită. Persoana, mai ales la vârste înaintate are nevoie de societate. Singurătatea îl va face mai vulnerabil şi nesigur, dispus la gesturi extreme, mai ales în cazul celor bolnavi. S-au văzut destule cazuri când persoane cu situaţii materiale destul de consistente, au preferat un final neaşteptat. Instituţiile statului cât şi cele ale societăţii civile, aici menţionez şi biserica, se mişcă foarte încet în acest domeniu al protecţiei bătrânilor. Se caută profitul cu prioritate şi cu orice preţ, şi numai după aceea se gândeşte despre OM. Statul până în prezent asigură o pensie, care reprezintă o răsplată a muncii persoanei, prestată în beneficiul întregii societăţi. Dar pensia este doar o sumă de bani, mai mică sau mai mare. De aici intervin alţi factori înconjurători ce ar trebui să dea de gândit nu numai guvernanţilor, ci şi fiecăruia dintre noi, ţinându-se cont de acea solidaritate umană.
Multitudinea situaţiilor prin care persoanei vârstnice îi poate fi influenţată viaţa, într-un fel sau altul, ducând la adunarea unei sume de ani pe care o dorim cât mai mare.
Viaţa de familie este unul din factorii care pot crea longevitate. După unii cercetători căsătoria este un deziderat care duce la o viaţă mai lungă datorită apariţiei copiilor, formându-se acel lanţ de generaţii. Procentul de longevivi în rândul celibatarilor este foarte scăzut, undeva sub 2%, diferenţa de 98% fiind evidentă.